Vasile Alecsandri-Noaptea

Noaptea 

Noaptea-i dulce-n primăvară, liniştită, răcoroasă,
Ca-ntr-un suflet cu durere o gândire mângâioasă,
Ici, colo, cerul dispare sub mari insule de nori,
Scuturând din a lui poale lungi şi repezi meteori.

Pe un deal în depărtare un foc tainic străluceşte
Ca un ochi roş de balaur care-adoarme şi clipeşte.
Sunt păstori în şezătoare sau vro ceată de voinici?
E vro tabără de care sau un rond de tricolici?

Către munţi prin întuneric un lung bucium se aude.
El aminte suvenirul celor timpuri negre, crude,
Când din culme-n culme noaptea buciumele răsunau
Şi la lupte sângeroase pe români îi deşteptau.

Acum însă viaţa-i lină; ţara doarme-n nepăsare!
Când şi când, un câine latră la o umbră ce-i apare,
Şi-ntr-o baltă mii de broaşte în lung hor orăcăiesc,
Holbând ochii cu ţintire la luceafărul ceresc!

Vasile Alecsandri-La gura sobei

La gura sobei 

Aşezat la gura sobei noaptea pe când viscoleşte
Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pâlpâieşte.
Şi prin flacăra albastră vreascurilor de aluni
Văd trecând în zbor fantastic a poveştilor minuni.

Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur;
Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punţi de aur;
Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripaţi
Care-ascund în mari palaturi mândre fete de-mpăraţi.

Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume,
Aducând pe lumea albă feţi-frumoşi cu falnic nume;
Iată-n lacul cel de lapte toate zânele din rai...
Nu departe stă Pepelea, tupilat în ilori de mai.

Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncântă
E Ileana Cosânzeana!... în cosită floarea-i cântă.
Până-n ziuă stau pe gânduri şi la ea privesc uimit,
Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit!

Vasile Alecsandri-Sania

Sania 

Zi cu soare, ger cu stele!... Hai, iubită, la primblare.
Caii muşcă-a lor zăbale, surugiul e călare;
Săniuţa, cuib de iarnă, e cam strâmtă pentru doi...
Tu zâmbeşti?... Zâmbirea-ţi zice că e bună pentru noi.

Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe,
Răpind sania uşoară care lasă urme albe.
Surugiul chiuieşte; caii zboară ca doi zmei
Prin o pulbere de raze, prin un nour de scântei.

Pe câmpia înălbită, netedă, strălucitoare
Se văd insule de codri, s-aud câini la vânătoare,
Iar în lunca pudruită cu mărunt mărgăritar
Saltă-o veveriţă mică pe o creangă de stejar.

Acum trecem prin poiene, acum trecem prin zăvoaie;
Crengile-aninate-n cale ning steluţe şi se-ndoaie.
Iată-o gingaşă mlădită cu şirag de mărţişori...
Tu o rupi?... Ea te stropeşte cu fulgi albi răcoritori.

Vasile Alecsandri-Gerul

Gerul 

Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe-i cu jelire
Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire;
El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre zori
C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori.

Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte
Şi, privind la focul vesel care-n sobe străluceşte,
El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat,
Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.

Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă între maluri,
Pune streşinilor casei o ghirlandă de cristaluri,
Iar pe fete de copile înfloreşte trandafiri,
Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.

Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare
Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scotând aburi lungi pe nare.
O! tu, gerule năprasnic, vin', îndeasnnă calul meu
Să mă poarte ca săgeata unde el ştie, şi eu!

Vasile Alecsandri-Miezul iernii

Miezul iernii În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit! Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit, Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare. Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios Ca înaltele coloane unui templu maiestos, Şi pe ele se aşează bolta cerului senină, Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină. O! tablou măreţ, fantastic!... Mii de stele argintii În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii. Munţii sunt a lui altare, codrii - organe sonoare Unde crivătul pătrunde, scotând note-ngrozitoare. Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas; Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă - nici un pas; Dar ce văd?... în raza lunii o fantasmă se arată... E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!

Vasile Alecsandri-Andrii-Popa

Andrii-Popa 

Cine trece-n Valea-Seacă

Cu hamgerul fără teacă

Şi cu pieptul dezvelit?

Andrii-Popa cel vestit!

Şapte ani cu voinicie

Şi-a bătut joc de domnie

Şi tot pradă ne-ncetat,

Andrii-Popa, hoţ bărbat!

Zi şi noapte, de călare,

Trage bir din drumul mare,

Şi din ţară peste tot!

Fug neferii cât ce pot,

Căci el are-o puşcă plină

Cu trei glonţi la rădăcină,

Ş-are-un murg de patru ani,

Care muşcă din duşmani,

Ş-are fraţi de cruce şapte,

Care-au supt sânge cu lapte.

Şi nu-i pasă de nimic,

Andrii-Popa cel voinic!

Căpitane, frăţioare,

Ce se vede despre soare?

Să zăresc vro patru cai!...

N-auzişi tu de-un Mihai?

Căpitane, te găteşte,

Mihai mândrul te goneşte.

Iată-1, vine ca un zmeu!

Fă trei cruci la Dumnezeu.

Cum îi vede-n depărtare,

Popa strigă-n gura mare:

"Hai la goană de neferi!

Hai la horă de muieri!"*

A zis! ţipă, se aruncă,

Trece şes, pâraie, luncă

Cu fugarul sprintenel

Şi cu hoţii după el.

Mihai mândrul vine iară,

Falnic ca un stâlp de pară,

Pe-un cal alb ce n-are loc

Şi din ochi aruncă foc.

Fug cum fuge-o o rândunică,

Fug ca fulgerul când pică,

Şi se duc voinicii, duc,

Cu urgie de haiduc!

Piept în piept!... câmpul răsună

Toţi de tot dau împreună.

Toţi la luptă-s încleştaţi,

Toţi în sânge încruntaţi.

"Ura, fraţi!" caii nechează,

Sus văzduhul scănteiază.

"Ura!" moartea s-a ivit!

Vulturu-n zbor s-a oprit!

Zi de vară pân-în seară

Dau voinicii să se piară

Şi cu fierul ascuţit,

Şi cu pumnul amorţit.

Sângele-n răni gâlgâieşte,

Glasu-n gură se sfârşeşte.

Zece-s morţi! doi încă vii,

Mihai mândrul şi Andrii.

Andrii fuge făr' de-o mână,

Prinde murgul la fântână,

Dă pieptiş, sare pe şa

Şi din gură zice-aşa:

"Zbori, copile sprintenele,

Să mă scapi de chinuri grele,

Că mă jur, de mă-i scăpa,

Ca pe-un frate te-oi căta".

Murgul sprinten se repede.

În zadar! Mihai mi-1 vede!

"Stai, hoţ-popă, dragul meu,

Să-ţi arăt cine sunt eu!"

Şi cum zice, mi-1 chiteşte,

Drept în frunte mi-l loveşte!

"Ura!" Vulturul din nori

Răcni falnic de trei ori.

Vasile Alecsandri-Doina

Doina

Doina, doiniţă!
De-aş avea o puiculiţă,
Cu flori galbene-n cosiţă,
Cu flori roşii pe guriţă!

De-aş avea o mândrulică
Cu-ochişori de porumbică
Şi cu suflet de voinică!

De-aş avea o bălăioară
Naltă, veselă, uşoară,
Ca un pui de căprioară!

Face-m-aş privighetoare
De-aş cânta noaptea-n răcoare
Doina cea dezmierdătoare!

Doina, doinitâ!
De-aş avea o puşculiţâ
Şi trei glonp în punguliţâ
Ş-o sorioară de bărdiţă!

De-aş avea, pe gândul meu,
Un cal aprig ca un leu,
Negru ca păcatul greu!

De-aş avea vro şapte fraţi,
Toţi ca mine de bărbaţi
Şi pe zmei încălecaţi!

Face-m-aş un vultur mare,
De-aş cânta ziua, la soare,
Doina cea de răzbunare!

Doina, doiniţă!
Şi i-aş zice: "Mândruliţă,
Mă jur p-astâ cruciuliţâ
Să te ţin ca un bădiţă!"

Şi i-aş zice: "Voinicele,
Să te-ntreci cu rândunele
Peste dealuri şi vâlcele!"

Şi le-aş zice: "Şapte fraţi,
Faceţi cruce şi juraţi
Vii în veci să nu vă daţi!"

Hai, copii, cu voinicie,
Să scăpăm biata moşie
De păgâni şi de robie!